SEMNIFICAŢIA RĂZBOIULUI-SCENARIU

• 
  CONFECŢIONAT DE TREVOR N. DUPUY
  Subliniez că acest tip de război-scenariu este confecţionat în maniera a ceea ce, în cadrul Serviciilor Secrete, se numeşte „propaganda gri“, prin care se urmăreşte influenţarea atât a conducerii ţărilor ţintă şi a opiniei publice interne în vederea diminuării moralului şi a inducerii unei stări psihice non-combat, cât şi a opiniei publice internaţionale, spre a se menţine „pe margine“ şi a nu interveni în favoarea vreuneia dintre părţi, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite de propagandişti şi de cei care dirijează, din umbră, respectiva propagandă.
  În mod evident, clişeele utilizate de colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy sunt elaborate după reţeta tipică ca dezinformării: un sfert afirmaţii adevărate şi trei sferturi falsuri. Dacă la aceasta adăugăm ingredientul principal, ignoranţa aproape deplină a americanilor referitoare la geografia şi istoria popoarelor europene, dezinformarea are un succes deplin.
  Falsurile istorice utilizate de T. N. Dupuy
  Piesa „forte“ cu care Trevor N. Dupuy – care, între timp, şi-a făcut şi un institut – credea că rupe „inima tîrgului“ este pretinsul „şovinism“ al României canalizat, în primul rînd, contra „secuilor“, amplasaţi în Sud-Estul Transilvaniei, pe care trebuie să-i apere Ungaria. Numai că nu explică, evident, ce legătură are Ungaria cu secuii. Doar că introduce, ex abrupto pentru cititorul american, afirmaţia că secuii sunt maghiari. Dar, la fel, nu explică de ce, dacă sunt maghiari, îi mai numeşte secui. Ca militar versat în probleme de propagandă, colonelul (rez.) Trevor N. Dupuy ştie că nu trebuie să se împiedice de asemenea amănunte, fiindcă americanul mediu nu-şi pune mintea la contribuţie să înţeleagă. El acceptă ceea ce vede într-o carte scrisă de un individ cu prestigiu de militar – dacă o citeşte şi nu ia de bună propaganda televizată, calchiată după asemenea cărţi. Şi, aţi văzut şi în filmele americane, tinerii recruţi sunt foarte îndoctrinaţi în privinţa patriotismuluii şi a respectării autorităţii superiorilor.
  Revenind la secui, trebuie să reamintim că, după unele cercetări, ei, la origine, au fost un grup de populaţie românească din jurul lacului Balaton (care este rămăşiţa a ceea ce fusese cîndva Marea Panoniei), grup strămutat de regii Ungariei, ca să apere hotarele de la Răsărit. Ca efect al acţiunii permanente de maghiarizare, ca şi alte grupuri izolate ale altor neamuri care intraseră sub incidenţa autorităţilor Ungariei medievale, secuii au fost complet maghiarizaţi – la ultimul recensămînt declarîndu-se, ca fiind secui, circa 150 de indivizi. La 1848, pe Câmpia de la Lutiţa, secuii – care, sub comanda lui Gheorghe Doja, în 1514, luptaseră contra asuprii regilor Ungariei, iar sub comanda lui Mihai Viteazul, luptaseră contra turcilor –, secuii, aşadar, se declaraseră „complet maghiari“ şi au format Divizia secuiască, faimoasă prin atrocităţile comise contra românilor ardeleni, la incitarea lui Lajos Kossuth – un parvenit slovac care ajunsese la conducerea mişcării revoluţionare din acei ani. Acum, foştii secui vorbesc exclusiv limba maghiară – fiindcă limba secuiască nu mai există şi, fireşte, se comportă ca fiind exclusiv maghiari.
  Falsurile statistice diseminate de T. N. Dupuy
  În capitolul „Război pentru Transilvania“, ofiţerul american – fie el şi în retragere – pretinde că „circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.“ Evident, i se aplică proverbul românesc „Spune două vorbe, trei prostii“. În primul rînd, T. N. Dupuy foloseşte metoda nazistă cu minciunea repetată la nesfîrşit pînă devine crezută ca fiind adevăr. Pentru că îşi publică lucrarea în 1993, cînd, deja, se ştia de mult că la Timişoara nu numai că nu fusese „ucis un preot maghiar“, ci, dimpotrivă, din păcate, fusese protejat şi fusese mutat în altă parohie, iar acum a ajuns europarlamentar. Dorin Suciu, care a fost corespondent la Budapesta al postului RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI şi cunoaşte îndeaproape tema, face o scurtă retrospectivă a câtorva dintre actele antiromâneşti comise de acest ticălos „ucis la Timişoara“, în articolul „Cine reprezintă România în Parlamentul Europei…“
  La Timişoara, în 16-21 decembrie 1989, într-adevăr, „forţele de securitate au ucis“ 40 de indivizi, pe care i-a incinerat şi pe care, ulterior, nu i-a revendicat nimeni, cu excepţia garnizoanei ungureşti din Debreţin, care le-a ridicat în incinta unităţii un monument comemorativ. Apoi, maghiarii din România nu însumează „1,9 milioane de etnici unguri“, ci cel mult 1,5 milioane, cu tot cu ţiganii maghiarofoni. După care umflă gogoaşa: ponderea lor ar genera „probleme grave şi periculoase“. Pentru cine periculoase?! Pentru maghiarii din România în nici un caz! Magrebienii din Franţa şi turcii din Germania sunt mult mai mulţi decît moghiorii din România şi, totuşi, nu constituie un pericol pentru aceste ţări. E-adevărat, aceste grupuri etnice nici nu şi-au format partide politice pe criterii etnice şi nici nu au reprezentanţi în parlamentele şi în guvernele ţărilor respective – cum s-a impus să fie în România, prin agenţi de influenţă ca Bestia Brucan şi alţii. După cum, e la fel de adevărat, s-a mai întîmplat, inclusiv anul trecut, să fie incendiate autoturisme ale francezilor şi germanilor şi, respectiv, tabere de străini din cele două ţări, dar în România nu s-a întîmplat aşa ceva cu maghiarii. E drept că mai e timp, fiindcă încă nu ne-am „integrat pe deplin în Europa“, ca să deprindem şi asemenea acte specifice „democraţiei occidentale“. Deoarece noi încă suntem grevaţi de ideea „convieţuirii paşnice cu minorităţile naţionale“, promovată de propaganda socialistă.
  Pe de altă parte, înainte de 1989, Armata României avea circa 300.000 de militari. Dar, e-adevărat, în noiembrie 1990, s-a semnat Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa (C.F.E.), care a intrat în vigoare la 17 iulie 1992, împreună cu Actul final privind efectivele militare. În consecinţă, prin proporţiile de reducere care i-au fost impuse, „România a fost dezavantajată pe toate planurile, în raport cu vecinii săi, mai ales cu Ungaria şi Bulgaria“ (cf. Florian Gârz, N.AT.O.: Globalizare sau dispariţie? De la Războiul Rece la pacea pierdută. Editura Odeon, Bucureşti, 1995, pag. 121). „La data semnării tratatelor amintite, efectivele Armatei Române erau de 255.299 militari, reprezentînd 1,08 la sută din populaţie şi un raport de 1.070 militari pe unitatea convenţională de suprafaţă (…). La aceeaşi dată, (…) Ungaria avea 130.070 (1,22 la sută din populaţie), reprezentînd 1.400 militari/1000 km pătraţi (ibidem, pag. 127). Aşadar, chiar în condiţiile în care fusese puternic defavorizată la dezarmare, România tot avea o armată mai mare şi mai puternică si nu avea cum să fie bătută de armata Ungariei. Apoi, fapt esenţial, moralul Armatei Române este indestructibil şi ireversibil menţinut astfel de trei factori: 1) luptă pe terenul propriu, pe pământul străbun, care a fost mereu apărat; 2) are de răzbunat moartea militarilor şi civililor ucişi de armata şi bandele paramilitare horthyste în partea Ardealului cotropit după Diktatul de la Viena; 3) „maghiarii“ din România sunt, în proporţie de 90 la sută români maghiarizaţi; cam aceeaşi proporţie este valabilă şi pentru maghiarii din Ungaria, pentru că provin din maghiarizarea popoarelor asuprite de Imperiul Austro-ungar; or, prin maghiarizare, aceştia sunt nişte renegaţi, adică trădători de neam, iar pentru trădători pedeapsa este, din totdeauna, una singură!
  Dar colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy avea alte planuri propagandistice: trebuia să arate lumii că România va fi bătută de Ungaria.
  Corelarea unor momente propagandistice maghiare şi americane
  Să ne amintim că, în toamna lui 1992, U.D.M.R. a lansat „Declaraţia de la Cluj“, care clama autonomia etnicilor maghiari. În 1993, reamintesc, T. N. Dupuy şi-a publicat cartea sa mizerabilă, al cărei capitol 8 l-am adus la cunoştinţa opiniei publice româneşti zilele trecute. Oare nu există nici o corelare între evenimente?! Eu afirm, cu toată certitudinea, că există.
  În anii următori, fasciştii din U.D.M.R. au intensificat pretenţiile lor privind autonomia şi secesiunea – ca primi paşi pentru desprinderea de România şi alipirea la Ungaria. Printre ei s-a remarcat preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo. Acesta şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro. Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de U.S.A. (cf. Luca Iliescu, „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Dar aliatul acestuia, „Consiliul Naţional Secuiesc“, nu mai este trecut pe listă, deşi acţionează în stil autentic terorist. În schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G., „Secuii paramilitari“, Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5). Asupra acestei teme s-a revenit după aproape un an, în articolul „Secuii paramilitari se antrenează în România“ (în Ziua, nr. 3841 de luni, 29 ianuarie 2007). Dar România nu avea voie să ia măsuri de contracarare a acestor activităţi antistatale şi antiromâneşti, fiindcă în S.U.A. ele erau văzute ca persecutare a „secuilor“. Şi, aţi văzut, în 1996, importanţi oameni politici americani, ca Arthur Schlesinger-jr. şi Henry Kissinger, îşi scremeau creierii să găsească răspuns la întrebarea: „Închipuiţi-vă că România ar ataca Ungaria din cauza Transylvaniei. Ar trebui, oare, Statele Unite să intervină militar pentru a apăra Ungaria?!“ Adică, după peste 80 de ani de cînd România îşi întregise teritoriul cu Transilvania – „Cetatea Carpatică“, leagănul poporului român –, prin Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, cei doi politicieni americani îşi puneau această problemă isteaţă: România să atace Ungaria pentru Transilvania, deşi Transilvania este teritoriul nostru naţional! Cu asemenea gînditori politici nu e de mirare că, aşa cum constată Andrew Kohut şi Bruce Stokes, în cartea America împotriva lumii, „americanii sunt detestaţi“.
  Din dorinţa iraţională de a intra în N.A.T.O., guvernanţii postdecembrişti au făcut sluj în faţa Occidentului, ridicîndu-şi „poalele-n cap“ ca ultima prostituată, iar U.D.M.R. şi Ungaria au profitat de situaţie pentru a-i şantaja şi a obţine chiar mai mult decît au sperat. Cu indivizi nătângi ca Cătălin Avramescu, ex-ziarist, lector universitar, doctor în filozofie, autor al cărţii Filozoful crud. O istorie a canibalismului şi actualul şef al Cancelariei preşedintelui Traian Băsescu – care a fost caracterizat ca „fascist“ de către preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu – şi care a declarat că moghiorii din judeţele Harghita şi Covasna ar trebui să aibă „Parlament, Armată, Poliţie şi Administraţie proprii“, şi, apoi, cu preşedintele Traian Băsescu, care vrea – tardiv, e-adevărat, motiv pentru care fascistul Kelemen Hunor îl ia peste picior! – ca „limba română să fie învăţată de maghiari ca limbă străină“, nu ne-ar mira ca ei, foştii secui-români maghiarizaţi pe deplin încă de dinainte de 1848, să obţină şi aceste pretenţii. Transilvania va rămîne, pentru Ungaria, un pretext permanent pentru a tensiona situaţia în zonă: cum am mai relevat şi în alte articole, propaganda hungaristă – fie făcută de U.D.M.R., fie de moghiorii din Ungaria – profită de orice ocazie pentru a denigra România şi a căina Ungaria pentru ceea ce a păţit la Trianon.
  Un exemplu recent, dintre altele nenumărate, de astfel de act ostil este redat în articolul „ATAC MAGHIAR anti-românesc în Parlamentul European. Autorităţile de la Bucureşti par handicapate“. Cu corectura de rigoare: nu că „par handicapate“, ci chiar sunt: o dovedeşte şi inacţiunea autorităţilor româneşti faţă de marele „MARŞ REVIZIONIST împotriva Tratatului de pace de la Trianon“, desfăşurat în 29 mai 2008! Evident, cu ocazia acestui marş, fasciştii unguri au apelat la S.U.A. să îi sprijine: de vreme ce i-au ajutat, pe cale violentă, pe albanezii musulmani din Kosovo să-şi obţină independenţa, de ce să nu îi ajute – tot pe cale violentă! – şi pe „maghiarii“ (sau „secuii“, cum zice Trevor N. Dupuy) din judeţele româneşti Harghita şi Covasna. Dar, repet, aceşti maghiari sunt, în marea lor majoritate, români maghiarizaţi. Şi, ca întotdeauna, renegaţii sunt cei mai „naţionalişti“ fiindcă sunt „mai catolici decît papa!“ – două exemple de această teapă fiind „ungurul“ Miclos Patrubany (al cărui nume „pur unguresc“ nu a putut fi maghiarizat decît în ultima literă), preşedintele Uniunii Mondiale a Ungurilor (U.M.U.), şi parlamentarul „român“ Gheorghe Frunda, care, în Parlamentul European a vorbit, tot timpul, contra României! Ca să nu mai vorbesc de ignorarea sistematică de către guvernanţi a Asociaţiei Românilor Alungaţi din Judeţele Harghita şi Covasna; după cum, invers, despre tolerarea permanentă a aniversării zilei de 15 martie – o zi nefastă pentru români – şi despre comemorarea executării de către Împăratul Austriei a celor 13 generali „maghiari“ criminali – dintre care doar doi erau maghiari „puri“, ceilalţi fiind maghiarizaţi, am mai scris (cf. SANTINELA, nr.4/2006, pag. 15, şi respectiv, SANTINELA, nr.10/2006, pag. 10).
  Fireşte, după ce s-au dat legaţi, guvernanţii români degeaba se vor mai zbate. Se va repeta cazul tratatului trădător cu Ucraina. Numai că, dacă guvernanţii nu mai ascultă Imnul Naţional şi dorm în comodele fotolii oficiale, totuşi, aşa cum a subliniat Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, „românii nu trebuie să rămână simpli spectatori“ la agresiunile mediatice, axiologice, informaţionale, imagologice hungariste! Şi, precizez eu, nici nu trebuie să mai rămână, în vreun fel, spectatori – ci, dimpotrivă, să devină militanţi activi pentru cauza românismului!
  Aceasta este, printre altele, consecinţa propagandei pe care o face lobby-ul diasporei hungariste din S.U.A., comparativ cu lobby-ul făcut de „prinţul“ Radu Duda de Hopînţol, coroborată cu inacţiunea şi lipsa de voinţă politică a guvernanţilor şi, în primul rînd, a ambasadelor României. Iar rezultatul final este „Agonia Românei“, ca să reiau titlul cărţii triste a lui Nicolae Baciu – deoarece, precum etapa 1944-1948, putem spune că Epoca Tranziţiei postdecembriste este „Agonia prelungită a României“.
  Simptomatic, în acest sens, este faptul că lucrarea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy se găseşte în biblioteca M.Ap.N. încă de la apariţie, dar, în tot acest răstimp, nici un ministru al Apărării (sau alt oficial din minister) nu a dat vreo replică acestei forme virulente de propagandă, deşi incita şi încuraja Ungaria să pornească războiul contra ţării noastre; şi, deşi lectura acestei cărţi de propagandă subversivă îi poate induce cititorului de nivel mediu din S.U.A. şi chiar din lumea întreagă ideea că „Războiul pentru Transylvania“ chiar a avut loc, precum îl descrie Trevor N. Dupuy, şi nu este doar o elucubraţie concepută în laboratoarele psihologice de manipulare a opiniei publice. Explicaţia este, cred eu, una singură: obsecviozitatea deplină a tuturor ocupanţilor fotoliului de ministru al Apărării, precum şi a celorlalţi înalţi oficiali ai statului manifestată faţă de Marele Licurici.
  Pe de altă parte, faptul că, la trei ani după apariţia cărţii lui T. N. Dupuy, unii mari lideri politici americani, ca alde Schlessinger-jr. şi Kissinger, mai anticipau un posibil război al României contra Ungariei pentru a-şi apăra propriul teritoriu – cînd, cît de cît logic, ar fi trebuit să vorbească despre o eventuală agresiune a Ungariei pentru a-şi realiza pretenţiile absurde –, ei anticipau un astfel de eveniment cu triplul scop: de a poza în făcători de pace - „pacificatori“! -, de protectori ai membrilor N.A.T.O. şi, implicit, de a-i ameninţa pe cei care nu sunt membri ai N.A.T.O.; acest fapt, totuşi, face parte tot din propaganda gri şi albă, la fel de condamnabilă. După cum existenţa „idioţilor utili“, capacitaţi de această propagandă, care consideră că nu mai este posibilă provocarea unui război „civil fierbinte“ în România – după modelul Kosovo – nu este decît balastul politico-social care trebuie lichidat într-o formă sau alta; deoarece, chiar dacă, într-adevăr, o provocare de acest gen este puţin probabilă, totuşi, războiul atipic – despre care am vorbit în studiile anterioare, în cadrul căruia războiul economic şi războiul axiologic sunt forme predominante – este deja în plină desfăşurare, cu consecinţa extrem de periculoasă pentru România: judeţele Harghita şi Covasna au devenit, între timp, enclave maghiarizate, deoarece epurarea etnică, segregarea administraţiei şi învăţămîntului şi acapararea valorilor imobiliare (pămîntului, clădirile, întreprinderile) în baza politicii restitutio in integrum continuă, în forţă, şi acum. Or, pentru a înlătura această situaţie va trebui să facem eforturi deosebite, cu orice preţ şi cu orice mijloace!
  Oricum, rolul de „pacificatori“ pe care S.U.A. şi l-au asumat în Irak, Afganistan, Iugoslavia şi Kosovo a eşuat, repetîndu-se tragedia din Vietnam tocmai din cauza politicii agresive duse de „şoimii războiului“ de la Washington. Pentru că ele nu au vrut să implementeze democraţia – ci doar să acapareze rezervele de petrol, gaze şi uraniu din inclusiv aceste două zone strategice ale Globului: Orientul Mijlociu şi Balcani. După cum se pare că scumpirea bruscă a preţului petrolului – decisă în arii geopolitice oculte – nu urmăreşte decît sufocarea economiei S.U.A. (ele fiind state mari – dacă nu cele mai mari consumatoare de petrol), ca măsură de retorsiune faţă de imperialismul american tot mai agresiv. Dar, pe „tabla de şah“ a Planetei – cum zice Brzezinski –, mişcarea fusese, oarecum, anticipată, motiv pentru care, ca paravan, au trecut la contracararea ei politică prin „pacificarea“, printre alţii, a irakienilor şi afganilor, în maniera relaţiilor comerciale româno-sovietice: noi le dădeam porumbul, iar ei ne luau grîul.
  Apropo de acest aspect, e locul să relev un aspect de sociologie a limbii adecvat situaţiei contemporane. Spiritul subtil al limbii străromâne – daco-române – pe care o vorbim noi, la fel ca strămoşii noştri, geto-dacii, a remarcat şi a ironizat falsitatea expresiei pax romana. Astfel, cuvîntul latin pācālis – şi, de fapt, străromân –, care desemna un simbol „de pace“ – ca, de exemplu, pācālis laurus, laurul simbol al păcii –, a dat în limba străromână, pe care o vorbim şi noi, cum am zis, cuvîntul… păcălici! Tocmai pentru că Imperiul Roman se dovedise a fi un păcălici – el nu era făcător de pace cînd se pretindea a fi „pacificator“, ci impunea „liniştirea“ popoarelor pe calea armelor. Sintagma contemporană pentru pax romana este, precum se ştie, pax americana. În conjuncţie cu pax sovietica, a devenit pax atomica în etapa Războiului Rece. După implozia U.R.S.S., pax americana a rămas iarăşi singură, fiindcă S.U.A. au rămas singurul jandarm mondial. Aşa au ajuns, acum, şi S.U.A., un păcălici.